Palatul venețian

Un palazzo venețian își anunță sfârșitul pe strada Temișana nr 2-4. În pofida degradării vizibile, clădirea emană un aer aparte de bijuterie urbană de început de secol XX. În ultima perioadă, clădirea nu a căzut pe mâini bune. Mai multe surse consideră că acestă amintire a fost casa în care a locuit Luigi Cazzavillan. Însă alte surse spun că e improbabil deoarece autorizația construirii casei a fost obținută cu doar doi ani înainte ca acesta să moară.

Arhitectul construcției rămâne astăzi necunoscut. Se pare că acest palazzo, compus din două corpuri, a fost construit în două etape diferite, între anii 1901 și 1911. Combinația de stiluri arhitecturale, decorațiile și proporțiile armonioase reflectă arhitectura de calitate a Bucureștiului de început de secol XX. Parterul este în stil clasicist, cu ferestre mari, semicirculare. Micile statui care sprijină arcadele ferestrelor se regăsesc într-o variantă puțin diferită și în cartierul armenesc, pe fațada casei din strada Semilunei nr. 7. Multe dintre aceste elemente sunt larg răspândite în tot Bucureștiul de sfârșit de secol XIX.

Ceea ce stârnește atenția cu adevărat este aspectul etajului întâi, unde întâlnim stilul gotic-bizantin. De aici vine denumirea de palazzo sau palat venețian. De la decorațiile în stuc la ancadramentele ferestrelor care se sprijină pe coloane delicate și imită frânghia răsucită. În această clădire coexistă mai multe stiluri arhitecturale, astfel, se încadrează perfect în peisajul bucureștean de secol XX. În măsura în care Luigi Cazzavillan a avut un cuvânt de spus la construirea acestei case, ea reflectă, cel mai probabil, viața italianului stabilit pe pământ românesc, fără să-și uite originile.

La numai un an după moartea lui Cazzavillan, sculptorul Filip Marin, profesor la acea vreme la Școala de Arte Frumoase din București, a realizat monumentul și fântâna care poartă numele ziaristului și în zilele noastre. Parcul care le înconjoară are o suprafață pătrată și a fost realizat în manieră italiană, cu trasee geometrice, alei circulare și căi de acces pe diagonale, străjuite de arbori columnari.

În secolul XIX, secol al națiunilor și al naționalismelor, foarte mulți italieni s-au stablit pe teritoriul românesc, în speță italieni proveniți din regiunile nord-vestice și nord-estice ale Peninsulei. Un mare val de emigranți italieni va veni și în România începând cu anul 1866, dintr-o Italie afectată de criza economică instalată odată cu ieșirea regiunii de sub dominația austriacă.

Italienii veniți în București, care credeau în trecutul comun al celor două nații, aveau diverse profesii. Unii erau profesori, doctori, publiciști, artiști sau arhitecți, alții erau constructori și muncitori, brutari, zidari, bijutieri sau peruchieri. Prezența lor în țară se manifesta pe mai multe planuri. Multe nume de italieni ai acelor vremuri au fost importante pentru învățământul și formarea românească. Un exemplu la îndemână ar fi Gian Luigi Frollo, profesor la catedra Universității din București și figură culturală în România, care s-a implicat activ și cu succes în controversa iscată în jurul ortografiei românești, în 1869.

În acest context, Luigi Cazzavilan, originar dn Vicenza, sosește în Regatul României în 1877 și devine cunoscut printre italienii ziariști ajunși la București. Cazzavillan s-a năsut sărac și a murit bogat. La 14 ani a întreupt studiile și s-a înrolat în armata lui Garibaldi pentru a lupta împotriva austriecilor. El a continuat apoi studii tehnice medii în Vicenza.

A sosit în București după o scrisoare de recomandare venită din partea lui Giuseppe Garibaldi pentru a lupta alături de armata română în războiul de Indenendență din 1878. Acest lucru nu s-a putut întâmpla, căci România nu permitea înrolarea ofițerilor străini. El devine corespondent de război al ziarelor italiene. „Ceea ce n-am putut face cu spada, am făcut cu pana.” După terminarea războiului, Cazavillan a încercat  mai multe slujbe, dar în final s-a identificat cu cea de ziarist, anticipată de activitatea sa de corespondent. Lansarea și-a făcut-o cu tipărirea jurnalului Frăția italiano-română, iar marele boom a culminat cu lansarea ziarului Universul, apărut în august 1884, care a cunoscut succes deplin. A ajuns să fie cunoscut drept unul dintre cele mai importante publicații din Vechiul Regat. Pentru a administra ziarul, a făcut mici afaceri care nu i-au adus la început venituri însemnate; „a vândut apa de scos petele din stofe”, scrie Bacalbașa, a fost „colportor de produse farmaceutice” și „voiajor comercial”. A vândut până și articole vestimentare, băuturi alcoolice, biciclete și mașini de cusut aduse din Italia. Nu era cunoscut drept un om cult, însă toată lumea îl cunoștea drept un bun întreprinzător și un om pragmatic.

Garibalialdianul italian, Luigi Cazzavillan, dorea să înglobeze în gazeta Universul diverse fapte, istorii și mărturii din toată lumea și pentru toată lumea. Curpindea istorioare curioase și atractive, fapte inedite, cronici de muzică, film și teatru, modă și alte descoperiri. Ziarul Universul era cunoscut printre cârcotașii vremii drept revista mahalalelor. Încă de la începutul său, el nu s-a dorit un ziar pretențios, ci unul popular, de mase, în care accentul să cadă pe informația diversificată și accesibilă tuturor. Nu a fost luat în serios în cercurile gazetărești profesioniste de renume, iar conținutul său neutru a atras nenumărate critici și zeflemele. Take Ionescu a numit ziarul „organul lașității de cugetare”, iar Nicolae Iorga a scris că ziarul nu a însemnat nimic, fiind doar o gazetă de informație. Acesta din urmă pune neimplicarea politică a ziarului pe seama faptului că Luigi Cazzavillan, neavând naționalitate română, nu se putea implica prea tare în politica românească.  Însă, pe de altă parte, a recunoscut că niciun ziar politic nu a fost atât de citit precum a fost Universul. Prețul mic și ora matinală a apariției acestuia au contribuit și ele la renumele gazetei. Apărea în capitală la 7 dimineața, la 5 bani exemplarul.

Luigi Cazzavillan, patriot convins și apărător al patriei sale, și-a păstrat cetățenia italiană până la sfârșitul vieții sale și a refuzat să primească și cetățenie română. A făcut multe donații și a înființat palatul școlii italiene. A primit și două distincții din partea regelui Carol I, dar și din partea regelui Italiei. A murit în România, prematur,  la 52 de ani.

Casa, așa cum arată astăzi, este într-adevăr o ruină care stă să se prăbușească în orice moment. Au existat și câteva lupte eșuate pentru reabilitarea ei. Dar pentru a nu deplânge vremurile și situațiile în care au ajuns multe case bucureștene și pentru a nu fi un al-nu-știu-câtelea Don Quijote care se luptă cu morile de vânt sau cu uriașii care distrug clădiri din nepăsare sau din interes, putem să ne bucurăm că, pornind de la acest palazzo, astăzi, încă se mai poate spune o poveste. Ruina, aflată în ultima etapă de degradare, amintește de un dor de casă și de o Veneție instabilă politic din vremea celui care se presupune că a pus să se construiască această memorie vie. Nu toate lucrurile sunt menite să reziste în timp, cum nu toate dorurile ajung la țărm. Pe de altă parte, statuia post-mortem din parcul Cazzavillan pare să nu cadă prea curând. Stă cocoțată și are, desigur, un aer impersonal.

Surse: www.romanialibera.ro, Ioan-Aurel Pop, Ion Cârja, Un italian la București: Luigi Cazzavillan (1852-1903), Cluj-Napoca: Academia Româna, Centrul de Studii Transilvane; Vicenza. Istituto per le Ricerche di Storia Sociale e Religiosa, 2011.

Foto: Alex Iacob

Mai jos câteva imagini din 2013