Vreau să pun accentul pe ceea ce a însemnat din totdeauna Reptilianul.
Am pornit împins de un entuziasm pe cale de dispariție, caci eram printre puținii tineri care se băgau prin astfel de locuri. Mai erau grafferii care umblau pe sub oraș și pictau sau diverși studenți si membrii ai comunităților online care plănuiau mici expediții prin forturi sau orice era legat de tuneluri. În principiu, vedeam Bucureștiul ca pe un cadou gata să fie desfăcut, dar nici noi nu ne-am dat seama imediat de numeroasele aventuri ce urmau.
E drept ca n-am avut o viziune amplă asupra lucrurilor care au urmat. Nu intuiam necesitatea imortalizării momentului, ba din contră îl păstram nealterat și ascuns. Mistificam pe alocuri anumite aspecte din aceste expediții cu prietenii, colegi de liceu, și petreceam timpul descoperind un oraș ascuns doar pentru simplul fapt că ne plăcea ineditul. Totuși știam să fac diferența dintre așa numiții exploratori, cum ne-am auto-intitulat, și teribiliști. Cei din urmă îi vedeam foarte imaturi, lipsiți de dorința de a aprofunda descoperirea și aplecați aproape întotdeauna spre profanarea locului, implicit vandalism.Prin definiție noi trebuia să fim altfel. Atunci a fost momentul când am simțit nevoia unui aparat foto. Trebuia să reușesc cumva să păstrez clipa petrecută în asemenea spații fără a altera în vreun fel conținutul. Abia astăzi realizez că toate fotografiile astea nu reprezintă decât o prea mică parte din tot ce aș dori să arăt unui public țintă. Adevăratul mesaj a fost și încă mai este transmis prin viu grai. Mă refer la prietenii alături de care mi-am riscat pielea ca să ajung să spun o poveste. Oricine, dacă își propune, poate face fotografii mai bune în aceleași obiective abandonate prin care am fost. Dar nimeni nu va putea spune aceeași întâmplare sau aceleași faze spontane. Fiecare va avea de povestit propria pățanie. Asta ne face diferiți.
Sentimentul pe care-l ai când te afli pe unul dintre cele mai înalte turnuri din oraș, după ce ai sărit garduri cu sârmă ghimpată și te-ai rugat să nu dai nas în nas cu paznicii.
Momentul când realizezi că ești primul după mulți ani care a pus piciorul într-o clădire istorică abandonată. Scenele petrecute în interiorul ei par încă în desfășurare, iar personajele iau naștere din praful pe care l-au ridicat pașii tăi spre contemplare.
Misterul care te cuprinde în întunericul orașului de sub oraș. Simplul gând că ai reușit să găsești o cale subterană secretă altora te face mai puternic. Sau mai inconștient. De aceea pun mare accent pe o foarte mare atenție și precauție. Orice rezultat satisfăcător e umbrit de o gamă largă de riscuri fără de care nu există adrenalină. Este un circuit firesc, în urma căruia ajungi să dobândești diverse cunoștințe istorice, arhitecturale sau de altă natură, o mai bună viziune asupra societății, atenție distributivă, iscusime, prietenii de durată, voie bună, fotografii și povești de împărtășit. Cu astfel de gânduri am început să scriu pe Reptilianul și asta înseamnă pentru mine explorarea urbană.
la volan nu e georgica? hai progresuuuuuuu!!!
era atent la șosea :))
era atent la șosea :))
Dude, vreau si eu sa merg la explorat. Da-mi un semn cand mai iesiti, te rog.
Dude, vreau si eu sa merg la explorat. Da-mi un semn cand mai iesiti, te rog.
da-mi mesaj pe http://www.facebook.com/explorareurbana ca sa vorbim
haaai progresuuul! salut Krap.!
haaai progresuuul! salut Krap.!