Sunt multe clădiri părăsite, case modeste din perioada interbelică sau adevărate palate uitate. Bucureștiul este o textură interesantă formată din acoperișuri, dincolo de care niciodată nu poți știi ce viață de om se află. Nu e de mirare că unii oameni își petrec întreaga zi, dacă nu și noaptea, prin parcuri și alte zone populate. Deseori au multe de spus, dar nu găsesc parteneri de discuție. Se închid în ei și rămân tăcuți preț de multe ceasuri. Ei sunt oameni părăsiți care-și cară povestea, în cazul în care n-au uitat-o.
În Parcul Cișmigiu din capitală am întâlnit astfel de oameni care își jucau rolurile în piesa toamnei. Printre ei se afla un iubitor de păsări. Porumbeii erau foarte familiarizați cu prezența lui și uimitor de îndrăzneți. Omul nostru le dădea mâncare, iar zâmbetul sincer îi trăda fericirea. Recunosc că n-am mai văzut de mult timp un om atât de frumos ca el.
Un altul și-a întins patul pe iarba de lângă lac. Înfrigurat, trăgea poate nădejde la o zi mai bună, sau măcar un somn, cât să uite de lipsuri.
Am descoperit multă singurătate în privirea bătrânului care aștepta pe bancă. Poate că el se aseamănă cel mai mult cu toamna. Împietrirea lui în așteptare e cufundată, cel mai probabil, într-un trecut plin de amintiri și promisiuni ale căror împliniri încă le mai crede.
Ziarele se citesc pe iarbă. Așa l-am găsit pe cititorul nostru, aplecat adânc asupra unor editoriale din ziarul Dreptatea din 1990. Intrase de curând în posesia lor și era fascinat de noua achiziție. Am detectat mirosul vechi de ziar care împânzea zona, dar și o urmă slabă de melancolie. Am realizat că el este un tipar și o metaforă pentru multe alte persoane care aleg lucrurile vechi și grele în schimbul celor noi și lipsite de esență.
Batranul de pe banca nu e chiar asa… batran. 🙂
Cel cu porumbeii e grozav!
Chapeau!
Batranul de pe banca nu e chiar asa… batran. 🙂
Cel cu porumbeii e grozav!
Chapeau!