Brașovul se poate mândri cu numeroase obiective turistice, dintre care unele mai puțin convenționale. Ce-i drept, locurile pe care le-am explorat aici nu au fost valorificate până acum, însă, spre deosebire de alte orașe, ele sunt astăzi foarte accesibile și curate. Este vorba de o rețea de galerii subterane aflată aproape de Piața Sfatului, sub scara ce leagă Bastionul Graft de Turnul Alb. Le-am descoperit în timp ce mă plimbam pe aleea de lângă zidul cetății (Strada După Ziduri). Dincolo de pârâul Graft, numit și Spurcata din cauza mizeriilor deversate, se pot vedea mai multe intrări, unele zidite, alte astupate cu pământ sau închise cu gratii. Doar una singură are gratiile distruse și permite accesul într-unul dintre locurile subterane pe care orașul le ascunde.
De altfel, Brașovul este plin de tuneluri păzite și grote secrete care leagă turnurile și bastioanele de apărare între ele. Se spune că prin tot centrul vechi ar exista căi subterane de comunicare cu Piața Sfatului, Biserica Neagră sau cu muntele Tâmpa unde, de asemenea, există legende care spun că au fost ţinuţi prizonieri germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Anul trecut, un grup de voluntari, scandalizați de hotărârea edililor de a construi un tunel rutier în zona După Ziduri, au inițiat un eveniment de ecologizare, în urma căruia s-au strâns peste 30 de saci de gunoaie atât din interiorul catacombelor, cât și de pe malurile pârâului Graft. Se pare că evenimentul a fost un succes, iar presa locală a devorat instant inițiativa.
Catacombele au fost săpate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și au servit ca adăpost brașovenilor din Centrul Istoric pe timpul bombardamentelor. Ele se întind pe o suprafață de aproximativ 1200 metri pătrați, formând zeci de metri de tuneluri labirintice cu circuit închis, care nu duc nicăieri, la fel cum nici buncărul de sub Opera Română din București nu se continua în vreo direcție.
Nu eram pregătit pentru o astfel de explorare urbană. Aveam doar o lanternă mică a cărei lumină spărgea bezna ca niște lovituri de pumn în gheață. Însă m-am folosit de blițul camerei de fotografiat și am bâjbâit până când m-am acomodat cu întunericul pe lumina pe care o aveam. Bineînțeles că am început să număr pașii făcuți. Altfel nu eram în stare să cartografiez cât mai exact cu putință potecile subterane. Menționez că harta arată doar o parte din ramificațiile buncărului, urmând să fie întregită cu prima ocazie.
Iată ultima legătură pe care o mai puteam avea cu lumea exterioară, ultima lumină naturală, caldă și prietenoasă. Intrarea îmi promitea o gama largă de senzații extreme, neexagerate de miturile pseudo-istorice despre kilometri de tuneluri și baze militare secrete păzite non-stop. Lățimea drumului era de un metru jumate, iar înălțimea de doi, iar de aici mai departe urma să-mi fac singur trecerea printr-un spațiu în care orice sunet, oricât de mic ar fi fost, devenea o posibilă amenințare.
M-am apropiat de sursa umedă a sunetelor. Aici, ușor ușor se formează stalactite. Tunelurile sunt săpate în stâncă, iar pereții și tavanul lor nu sunt nivelați și dau impresia că ar putea fi o peșteră naturală.
Intrarea din stânga continua rețeaua de tuneluri de sub Turnul Alb. Probabil în următoarea vizită voi încerca să termin de cartografiat întregul buncăr. Până atunci las să curgă imaginația mai departe spre galeriile ascunse de sub munții Bucegi, căci eu m-am cărat de-aici să iau o porție zdravănă de aer și lumină!
Text & Foto: Alex Iacob