Pe fondul presiunilor asupra Principatelor Unite de către Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus – domnitorul Carol I ordonă mai multor comisii de ofiţeri să studieze posibilitatea fortificării unor obiective din Câmpia Română. S-a stabilit că cele două priorităţi mai complexe sunt „Cetatea Bucureşti”, un inel fortificat în jurul capitalei, şi Linia fortificată Focşani – Nămoloasa – Galaţi, ultima dintre ele menită să oprească numai atacurile dinspre nord-est.
1882 este anul în care este chemat la Bucureşti generalul Henri Brialmont, arhitectul fortificaţiilor de la Liege şi Anvers, prin urmare o somitate în domeniu. Prin alegerea unui proiectant belgian, Carol I a căutat să evite un scandal diplomatic, Belgia fiind la acea dată o ţară neutră.
Planurile originale au prevăzut o linie principală de rezistenţă cu un perimetru de 72 de kilometri, compusă din 18 forturi dispuse din 4 în 4 kilometri şi 18 baterii intermediare. A mai fost conceput şi un nucleu al cetăţii, dar care nu s-a materializat niciodată. Oficial, lucrările au durat puţin peste 10 ani, din 1884 până în 1895. Din pricina reducerii considerabile a costurilor, numai forturile Chitila, Mogoşoaia, Otopeni şi Jilava apucă să fie finalizate după planurile originale. Celelalte aveau să fie simplificate, de dimensiuni mai mici, fără reduit. Instituţia care s-a ocupat de lucrări a fost Direcţia Generală a Lucrărilor de Fortificaţiune, condusă de generalul Anton Berindei. În luna martie a anului 1893 erau finalizate Forturile 18 şi 1-8 (sectorul nordic) şi Fortul 13 aflat la sud. Doi ani mai târziu, întreaga centură de fortificaţii avea să fie terminată.
Am decis să dau și eu o fugă până la unele dintre ele. Nu a fost o aventură fructuoasă, reușind să intru doar în 2, deși, după anumite surse, 6 dintre ele ar mai fi complet abandonate, deci accesibile fără prea mult efort (neluând în calcul Fortul 13-Jilava, de unde nu am primit niciun răspuns timp de o săptămână). Am decis să încep din nordul orașului, cu Bateria 4-5 Tunari.
Este destul de ușor accesibilă, dacă ai o macetă cu tine. Tufișurile dese, pline de spini și toate crengile copacilor fac ca accesul la această baterie să fie destul de complicat și nu pentru orice aventurier. Deasemenea, anumite surse menționau faptul că această baterie ar fi inundată. Foarte adevărat. Nu am putut intra în baterie deoarece, în unele locuri, apa ajungea chiar și până la genunchi. Și sunt șerpi. Probabil.
Continuându-mi drumul pe Centura Bucureștiului, încercându-mi norocul (fără noroc) pe la baze militare și forturi devenite depozite de cartofi (sau murături), ajung la una dintre cele mai populare baterii – Bateria 9-10, din Cățelu. La o aruncătură de băț de casă.
Nici aici situația nu este prea roză. Devenită groapă de gunoi și loc de dormit pentru unii boschetari, Bateria 9-10 suferă la fel de mult ca și surorile ei devenite depozite sau clădiri de birouri. Starea sa este totuși acceptabilă, iar intrarea nu este obturată de nimic. Am intrat, am făcut căteva poze și am plecat.
În încheiere, pot spune că îmi pare nespus de rău că aceste monumente militare au fost date uitării și, deși majoritatea se află în posesia MApN, nu exită niciun plan cu privire la reabilitarea celor rămase încă în picioare.
Pentru moment cărămizile lor continuă să fie pânze pentru grafferi sau case pentru cei pierduți la drumul mare.
Sursa informații: Arhiva de Geografie
Text & foto: Robert Casmirovici
Hai la fortul Chitila. E usor accesibil (cel putin pana la intrare:)) ) se vede de pe centura. Imediat dupa sensul giratoriu de la Mogosoaia. Ce stiu despre el este ca ar putea fi populat de oamenii ai strazii