Blocul ARO – Patria a apărut în peisajul bucureștean la începutul anilor ’30 sub un val de critici aduse lui Horia Creangă, arhitectul care l-a proiectat. Cu toate acestea, imobilul de pe Bulevardul Gheorghe Magheru a rezistat până în ziua de astăzi și este cunoscut drept prima realizare a modernismului în arhitectura românească. Clădirea a fost gândită ca o compoziție volumetrică cu două aripi și un turn masiv, cu regimuri de înălțime inegale. La parter ei se puteau găsi spații comerciale și cunoscutul Cinematograf ARO, denumit Patria în perioada comunistă.
Denumirea ARO vine de la Asigurarea Românească, societatea căreia i-a fost destinată clădirea proiectată de echipa alcătuită din Horia Creangă, Lucia Dumbrăveanu, soția sa, și Ionel Creangă, fratele său. Construcția acestui imobil a constituit un moment de cotitură atât pentru Horia Creangă, cât și pentru arhitectura modernistă românească, dând tonul mai multor experimente avangardiste ale vremii.
(Sursa: viabucuresti.ro)
Cinematograful de la parterul imobilului a fost inaugurat la data de 16 ianuarie 1935, punând la dispoziția spectatorilor 1200 de locuri, aer condiționat și toalete moderne. Sala a găzduit nu doar proiecții de filme, ci și concerte de muzică clasică, cum ar fi cel susținut de celebrul violoncelist Pablo Casals împreună cu George Enescu în 1937 și 1938. Pe 9 decembrie 1937 cei doi au interpretat concertul dublu al lui Brahms, primit cu entuziasm de publicul ascultător, iar pe 17 noiembrie 1938, Pablo Casals a interpretat concertele pentru violoncel ale lui Haydn si Dvorak. De asemenea, în urma bombardamentelor din 1944, care avariază Ateneul, Filarmonica își va relua activitatea în sala cinematografului Aro și, înainte sa fie redenumită sumbru-naționalist Patria de regimul comunist, aceeași sală îl va primi în concert si pe Yehudi Menuhin, elevul lui Enescu.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cinematograful a găzduit și spectacole cu invitați germani pentru trupele aflate în capitală, alcătuite deopotrivă din soldați români și germani. Mărturie ne-au rămas fotografiile lui Willy Pragher, păstrate în arhiva din Freiburg. Au venit la București cântăreții Lore Hofmann și Marcell Wittrich, orchestra Rundfunkorchester din Koln, acordeonistul Frido Grothey, actorii Ellen Struck și H. Froschhauser, baritonul Wilhelm Strienz, soprana Hilde Schleplan de la opera din Berlin etc. De asemenea, pe scena ARO au urcat artiști români precum soprana Evantia Costinescu. Aceste manifestări erau o formă de divertisment pentru soldați, dar și expresii ale propagandei culturale germane, fiind însoțite de simbolurile celui de-al Treilea Reich. Tot pe scena ARO a avut loc aniversarea Führerului, pe 20 aprilie 1942, organizată de forțele germane de la București. Sala cinematografului ARO a fost, prin urmare, martora istoriei contemporane. Ea a găzduit nu doar simbolurile nazismului, ci și propaganda comunistă, odată cu schimbarea regimului în decembrie 1947.
Blocul ARO – Patria, monument istoric de categoria A, a fost încadrat în clasa I de risc seismic, iar în 2015, cinematograful de la parter a fost închis în urma promulgării legii care interzice activitățile în astfel de imobile. Astăzi, sala este goală, lipsită de scaune și grav avariată. Se așteaptă împlinirea unei promisiuni făcute în decembrie 2020, când Clotilde Armand, Primarul Sectorului 1, a declarat că s-au demarat procedurile pentru consolidarea clădirii.
Surse: viabucurești.ro
Foto: Alex Iacob
Cinematograful Patria se află cufundat în întuneric. Când am intrat, afară ploua, iar câteva picături de apă spărgeau liniștea grea din interiorul sălii. Sunt infiltrații, iar mucegaiul își lasă mirosul specific. Mi-ar fi trebuit o lanternă mai puternică, însă m-am descurcat cu o frontală care m-a ajutat să nu mă împiedic de bucăți de mobilier, geamuri sparte și alte gunoaie lăsate aici de după închiderea din 2015. În sală, mai multe perechi de ochi sticleau sub lumina lanternei mele. Vreo trei pisici negre au sărit de sub scenă și au luat-o la fugă spre vestiar. M-au lăsat să fotografiez un loc mult mai diferit față de cum îl știam, aproape de nerecunoscut. Sala era goală, lipsită de scaune, iar podeaua se mișca sub pașii mei, făcându-mă să mă întreb oare cât de riscant ar fi să mă găsească aici un cutremur. Chiar și gândul că sint singur în tot cinematograful părea la fel de apăsător. Așteptam un zgomot venit de pe holuri sau de pe scări care să-mi tulbure starea. Erau aceleași pisici și picături mari de apă.
One Reply to “Cinematograful ARO – Patria”