Povestea Casei Dimitrie Petrescu

Într-un articol recent, am publicat o serie de fotografii din interiorul unei case situată pe Calea Griviței 115-117, colț cu strada Berzei. După cum am aflat, ea a aparținut lui Dimitrie Petrescu, fapt confirmat și de planul cadastral din 1911, însă nu am găsit niciun detaliu despre cine a fost acest om. Din puținele informații aruncate pe internet, Dimitrie Petrescu se presupunea a fi tatăl lui Cezar Petrescu sau un profesor de matematică din cadrul Universității București. Însă lucrurile erau departe de adevăr.

Dimitrie Petrescu (1853-1929) a fost fiul lui Dumitru Petre Borcea și Ileanca, săteni din Slănic, județul Prahova. După ce Ileanca a murit, Dumitru s-a recăsătorit, iar fiul a fost persecutat de mama vitregă, făcându-l să fugă de acasă. Astfel, la 11 ani, cu cele 4 clase primare, Dimitrie a plecat la București, unde a devenit ucenic la Casa Capșa. El a ajuns un negustor înstărit la 37 de ani și s-a căsătorit cu Zoe Crețoiu (1864-1944), alături de care a avut patru copii, Lucreția, Valeria, Elena și Aurel Petrescu (1897-1948), viitor regizor și operator de film român, unul dintre pionierii filmelor românești de animație. Cinci ani mai târziu, în 1895, Dimitrie Petrescu și-a inaugurat propria casă împreună cu magazinul de coloniale „La Vapor”. Numele lui era scris pe ambele laturi ale clădirii, iar fotografia de epocă înfățișează fastul evenimentului la care au participat numeroși oameni. Atât magazinul plin cu delicatese, cât și interiorul casei erau inspirate de ceea ce Dimitrie a văzut la Casa Capșa.

Toate aceste detalii prețioase au fost păstrate de dna Anca Kleininger (născută Ștefănescu), strănepoata lui Dimitrie Petrescu, care mi-a arătat adevărata istorie a casei copilăriei ei. Ea s-a născut în 1948, în perioada de criză de după cel de-al Doilea Război Mondial, când singurii bani erau aceia proveniți din averile moștenite de la vechile generații. Tatăl ei era medic pediatru, iar intelectualii nu erau bine văzuți în acea vreme. Casa a fost naționalizată și împărțită în mici apartamente în care locuiau soldați și civili de diferite vârste și naționalități. Familia Ștefănescu – formată din bunică, mamă, tată și fiica Anca – au rămas cu salonul principal și două dormitoare. În salon s-a depozitat mobila vândută ulterior. Aici nu era un loc de dormit deoarece nu erau suficiente lemne pentru a încălzi un spațiu atât de mare. Fiecare putea lua, pe baza unui tichet, doar o anumită cantitate de lemne. Astfel, pentru că s-a crezut că salonul este destul de încăpător pentru întreaga familie, statul i-a lăsat cu un singur dormitor, urmând să-l ia și pe al doilea. „Și atunci tata s-a dus la un prieten, care era medic psihiatru, pentru a-i da un certificat conform căruia să reiasă că mama e nebună. La vremea aceea, dacă aveai certificat că ești nebun, aveai dreptul la o cameră. Și așa a rămas tata în posesia salonului, pentru că nu-l voia nimeni, și a dormitorului”, povestește dna Kleininger.

Într-un final, partea de casă care aparținea familiei Ștefănescu a fost vândută pentru că era dificil de întreținut. Numeroși locatari s-au perindat prin ea. Astăzi, imobilul este gol, lipsit de mobilier, de sobele frumoase sau de tapetul de mătase care îmbrăca pereții fiecărei încăperi.

Foto & text: Alex Iacob